Peste câteva luni voi împlini 34 de ani. Sunt fără contract de muncă, fără asigurări medicale private, fără bibliotecă virtuală și fără niciun alt beneficiu pe care-l aveam la corporație. Totodată sunt și fără niciun plan de a mă întoarce pe băncile ei.
Anul acesta, am renunțat la slujba mea cu normă întreagă și la siguranța unui venit lunar. Am luat decizia asta după ce m-am consultat săptămâni la rând cu partenerul meu de viață, după ce am economisit bani pentru a-mi asigura parte din responsabilitățile financiare lunare, după ce m-am îmbolnăvit pentru că am combinat rolul de angajat cu soloprenor, dar cel mai important după ce m-am consultat pe mine.
Am vrut să-mi urmez un vis și sunt foarte entuziasmată de alegerea mea, dar acum câțiva ani m-aș fi chinuit să admit asta cuiva.
De ce?
Pentru că se împotrivește opiniei societății. La vârsta mea ar trebui să mă gândesc cum să-mi îmbunătățesc situația financiară pentru investiții ulterioare.
Să avansez în cariera serioasă, nu oricum. Să construiesc un business într-un domeniu atât de nișat cum ar fi simplificarea casei, nu este treabă serioasă.
Să mă dedic complet copilului meu.
Sau cel puțin așa ar trebui să vreau, nu asta dorește toată lumea?
Pentru că așa e normal și așa dovedești că ești adult.
Am fost numită inconștientă, privilegiată și alintată.
Recunosc că sunt privilegiată (în marea schemă a lumii), dar nu cred că este ceva indulgent în a face ceea ce te împlinește.
Sunt privilegiată că am o familie sănătoasă, că am oameni buni lângă mine care mă susțin, că am un acoperiș deasupra capului și pentru că nu am datorii, cel puțin nu foarte mari.
Și inconștiența? Ei bine, să spunem doar că niciodată nu știi ce se întâmplă în culise și aș paria că ceea ce fac acum este să mă pregătesc mai bine pentru viitor.
Și alintată pentru că în cazuri extreme m-am putut baza pe soțul meu, pentru că așa este văzut un parteneriat de viață cu omul pe care-l iubești, te alinți dacă o perioadă apleci puțin capul pe umărul lui.
Nu aș fi vorbit așa dacă nu aș fi îmbrățișat puterea unei vieți cât mai simple înainte să iau decizia unui an sabatic. Și eu am găsit o doză mare de încredere într-un loc surprinzător - în stilul meu de viață simplu. Mi-am început drumul spre simplitate pornind de la casa mea, și am considerat că e un început bun când am analizat câtă energie epuizam în acest spațiu.
Dar mă abat de la subiect. Astăzi împărtășesc o parte din mine cu voi pentru că acum am încredere să fiu cine sunt.
Am aflat că sunt însărcinată. Aveam o relație de o lună, tot atât timp trecuse de când acceptasem o oportunitate profesională, 4 luni de când încheiasem o relație de 7 ani și doar câteva zile de când primisem un diagnostic medical, un adenom hipofizar. Acel adenom hipofizar era acolo să-mi țipe în ureche că nu o să fiu mamă niciodată. Mecanismul vieții mele la momentul respectiv nu transmitea nici măcar un semnal în direcția pe care azi mă aflu.
De aici aveam de înfruntat ulterior o serie de frământări aduse de opinia colectivă. Rolul jucat de părinți, prieteni, școală și de media îmi răsună copleșitor. Percepția colectivă îmi șoptea că nu este admirabil să declar o sarcină avută după o lună de relație, că pun punct carierei profesionale pe care începusem foarte bine să o construiesc și că ard etape importante în construirea unei relații de dragoste.
“Când vom înțelege cum să facem o alegere, cum să spunem da sau cum să spunem nu, neliniștile și supărările noastre vor dispărea” Confucius
În 2019 a început cel mai frumos drum al meu, drumul meu autentic. A fost anul când m-am convins că am dreptul să preiau controlul felului cum vreau să trăiesc. Însărcinată, cu o carieră pusă pe pauză și cu o relație la început de drum m-am simțit mai puternică și mai liberă ca niciodată.
Doi piloni care m-au eliberat de judecata mulțimii:
M-am iubit puțin mai mult. Am cerșit validare din jur și mi-a păsat constant de opinia celorlalți, am uitat să mă concentrez pe ce știam eu sigur că mai am de construit cu mine, și bineînțeles, nu știam că opinia mea despre mine ar trebui să conteze cel mai mult. Nu mi-am mai comparat realitatea incontestabilă cu fațadele înșelătoare din viața celorlalți. M-am focusat pe realitatea mea și am început să capăt acolo unde mecanismul nu mai ținea și avea nevoie de confirmare constantă că trăiesc corect. Azi nu mai contează dacă sunt iubită și apreciată de ceilalți. Mă iubesc suficient de mult ca să pot îndura invalidarea lor.
Opiniile populare nu spun nimic despre mine, individual. Am fost la Ierusalim, pe lângă tarabele de magneți am întâlnit și mormântul lui Isus. Un loc încântător ar spune majoritatea, o vibrație aparte pe care o vei resimți o perioadă după. Așa trebuia să mă simt? Dar de ce nu mi se întâmpla acest lucru? Nu sunt destul de credincioasă și Isus și-a întors spatele pentru mine, sau poate eram obosită de labirintul parcurs printre magneți și cutii de condimente ca să ajung la locul sacru? Sau pur și simplu mi-am urmat propria minte, independent de opinia populară, și am considerat acel loc un alt obiectiv turistic supraestimat?
Ce azi este în trend, și nu-mi servește, nu îi fac loc în viața mea. Indiferent că vorbim despre un lucru material, sau despre o idee.
Felul cum privea lumea căsătoria acum 40 de ani ni se pare acum absurd și ciudat. Ideile “certe” de azi sunt la fel de fragile pentru noi peste 40 de ani. Aleg să nu-mi aglomerez mintea și să nu ader la un concept dacă nu rezonează cu cine sunt eu.
Ceea ce gândește majoritatea nu ar trebui să fie niciodată un ghid rezonabil de respectat pentru a ne trăi viața. Decizia de a-ți orienta viața și alegerile în funcție de ceea ce cred ceilalți sau ceea ce este considerat "normal" sau "popular" poate să limiteze dramatic potențialul individual și să conducă la trăirea unei vieți care nu reflectă cu adevărat cine suntem sau ce dorim să realizăm.
